Prezentarea comunei Ucea
Din punct de vedere geografic, satul Ucea de Jos – reședință a comunei Ucea, care cuprinde și satele
Ucea de Sus, Corbi, Feldioara și cătunul Sumernă– este situată la extremitatea sud-vestică a județului
Brașov, în depresiunea Făgărașului (cea mai mare și mai bine individualizată dintre toate depresiunile de
contact ale Transilvaniei propriu-zise) pe malul stâng al Oltului, având coordonatele: longitudinea 24°55ʹ,
latitudinea 45°53ʹ și altitudinea de 480 m. Sub zona pe care o constitue teritoriul comunei Ucea se prezintă,
din punct de vedere morfologic, ca o câmpie piemontană etajată (ca întreaga depresiune) asemenea unui
amplu amfiteatru desfășurat, de la sud spre nord, în trei trepte:
-Dealurile și muscelele de la poalele versantului nordic central al munților Făgăraș;
-Câmpia de acumulare piemontană cuaternară;
-Lunca Oltului.
Din punct de vedere istoric, satul Ucea de Jos este situat într-un perimetru de intens habitat dacic, atestat
pentru sec. II i.e.n.-II e.n. de așezarea dacică fortificată de la Arpașu de Sus în vest, de fortificația dacică și
civilă de la Breaza, Copăcel și Beclean în est.
În timpul stăpânirii romane, zona a fost depopulată prin transmutarea locuitorilor la nord de Olt și
controlată de către noii stăpânitori din castrele de la Feldioara (în chiar raza actualei comune Ucea) și
Cincșor, în care au staționat garnizoane aparținând cohortei a II Flavia Numidarum.
Satul Ucea – fără specificația ,,de jos” sau ,,de sus” – consemnează prima atestare în documentul din 17
mai 1473 (6981) emis de Radu cel Frumos, prin care ,,… a binevoit domnia mea și am dăruit … jupânului
Stoica Nemeș și vărului lui, Tatomir și nepoților lui Monea Stoica …, ca să le fie satele anume: jumatate din
… Răușorul tot și Copacelul tot și la Voila jumatate și Ucea toată…și muntele … să le fie de ocină și ohabă,
pentru că au dobândit de la domnia mea cu slujba”.
Nu se cunoaște o interpretare etimologică plauzibilă a denumirii satului. În documentele din secolele
XVI-XVII, ea apare astfel: ,,Ucsa”- 1509, ,,Utza” – 1511, ,,Alsó – Ucza” – 1582, “ ,,Alsó Uczya” – 1637,
,,Alsó Utsa” –1640 etc.
Aparția în documente, începând cu anul 1582, a specificației ,,Alsó (“de jos”) sugerează că satul Ucea de
Sus exista și el la acea dată, deși prima lui atestare documentară datează abia de la anul 1601 (,,Felsó Ucsa”).
Evoluția demografică a satului Ucea de Jos este cunoscută mai bine din secolul al XVIII-lea, de când
conscripțiile imperiale sau bisericești (1733) și apoi, după 1867, recensămintele guvernamentale, ori dările
de seamă prezentate în congregația comitatului consemnează:- 1713 – 63 capi de familie, apoi la 1900- 948
locuitori, în prezent, aproximativ 2399 locuitori în întreaga comună.
Politica de maghiarizare promovată de cercurile guvernante de la Budapesta s-a concretizat, în primul
rând în demersul de maghiarizare a învățământului. În Ucea de Jos, locuitorii beneficiau, începând din anul
1862, de serviciile școlii grănicerești din Viștea de Jos.
La 1855, a fost înființată în Ucea de Jos prima școală românească confesională, avându-l învățător pe
Iosif Opriș. În anul 1898, se înființează, la concurență, o școală de stat cu un post de învățător și cu predarea
în limba maghiară, care a funcționat într-o casă particulară până în anul 1901, iar apoi în local propriu –
edificiul de cârciumă, ce aparținea fermei de stat din localitate, obținut ca donație din partea Ministerului
Agriculturii, pentru învățământ.
În anul 1906, s-a înființat și o grădiniță de stat cu predare în limba maghiară, care a funcționat până în
anul 1916. Cu limba de predare română, această grădiniță se redeschide în anul 1921, având educatoare pe
Lavinia Mânecuță și funcționând până în anul 1924, când își încetează activitatea din cauza numărului redus
de copii care o frecventau. Coexistând școlile confesionale românești și cea de stat cu predare în limba
maghiară, comunitatea a fost marcată de continue și profunde fricțiuni, locuitorii satului, exprimând poziția
celei mai mari părți a acestora față de maghiarizare (de împotrivire).
În anul 1980, s-a terminat construirea noii școli generale cu 10 săli de clasă, în unitățile de învățământ
din sat, fiind încadrate 13 cadre de specialitate.
Istoricul școlii
Instituția Școlii Românești și implicit a Școlii din Ucea de Sus au rădăcini adânci în istoria locală din
timpuri străvechi. Este greu de precizat dacă existau școli publice cu excepția păturilor superioare; fiecare
familie în parte și fiecare sat își aveau semnele proprii pentru scriere și citire, care se transmiteau din
generație în generație, în virtutea tradiției locale și zonale. Cam din acele timpuri se mai puteau transmite și
primi cunoștințe utile de muncă și spiritualitate în cadrul Șezătorii, Clăcii și Asocierilor de muncă sau
,,depreună”, cum se numeau la Ucea de Sus. De asemenea, la Biserică, preotul deprindea copii cu buchia
cărții. Copiilor din Ucea de Sus nu le lipseau cei șapte ani de acasă, în care se concentra și se înmănunchia
toată activitatea, experiența și buna purtare, care se transmiteau și se preluau de către fiecare generație în
parte.
În Țara Făgărașului, în jurul anului 1765, erau în funcțiune 28 de școli, între care și cea de la Ucea de
Sus. În 1859, s-a înființat prima școală confesională ortodoxă pentru toată comuna, și pentru boieri și pentru
foști iobagi, într-o casă de lemn, acoperită cu paie, care a servit ca local de școala până în 1882. În acest an s-
a inaugurat localul ridicat anume pentru școala, din piatră și cărămidă, cu două săli de clasă, completate apoi
cu încă una și cu o locuință pentru un învățător, cu trei încăperi sub atenta îngrijire a învățătorului grad I si
director școlar Gheorghe Bărbat. Elevii frecventau cursurile de la 7 la 16 ani.
Unul dintre cei mai iscusiți dascăli, urmaș al dascălului Bărbat a fost Șerban Bărbat, care înainte de anul
1840 ținea prelegeri în propria sa casa.
În anul 1896-1897, a fost înființat cel de-al doilea post de învățător, care a fost ocupat în 1899 de
învățătorul gradul I Nicolae Voila al Piștii. În 1909, s-a înființat al treilea post de învățător, ocupat de către
învățătorul titular loan Bărbat, zis Dascălul Onul. În 1919, rămânând vacant, postul învățătorului Gheorghe
Bărbat, a fost ocupat de către învățătorul titular definitiv Dumitru Pandrea al Conși, absolvent al Seminarului
Pedagogic Andreian din Sibiu. A urmat învățătoarea titulară definitivă Silvia Bărbat Iosipescu, absolventă a
Școlii Normale de Fete ,,Regina Maria" din Sfântu Gheorghe în anul 1930. Tot din localitate fiind au
funcționat învățator gradul I și director școlar Bărbat Filaret și Bărbat Lucian, ca și Maria Florea Precup. În
perioada celui de-al doilea război mondial, doamna învățătoare Silvia Barbat Iosipescu a rămas singurul
cadru didactic pentru șapte clase în perioda concentrării învățătorilor.
Încă din 1924 s-au înființat cercurile culturale pe grupări de sate apropiate, care aveau drept scop
reciclarea personalului didactic și pedagogic din învățământ. Cercurile culturale erau organizate îndeosebi
duminica și cu rândul în fiecare așezare și școală. Învățătorii prezentau conferințe tematice, existau discuții,
după care elevii se manifestau artistic. Ca o completare a activităților de la cercurile culturale învățătorii
organizau către sfârșitul anului de învățământ excursii ,,pe câmp" cu participarea elevilor de la 2-3 școli o zi
întreagă. Astfel se făceau schimburi de cunoștințe, cu privire la orientarea în natură între elevi, schimburi de
opinii între cadrele didactice și se legau prietenii.
Până către 1950, încheierea anului școlar era o adevarată sărbătoare. Aveau loc examenele care se
susțineau în fața părinților și rudelor elevilor. La sfârșitul clasei a șaptea, după examenul de la școala fiecărui
sat avea loc un examen – concurs de capacitate, organizat între 3-7 școli: Arpașul de Jos, Arpașul de Sus,
Ucea de Jos, Ucea de Sus, orașul Victoria, Viștea de Jos și Viștea de Sus. Aproape de fiecare dată, locul I pe
școli era obținut de către ucenii de sus.
O grijă deosebită a existat pentru deprinderea elevilor cu activitățile practice, pe școlărițe cu tricotatul,
dantelăritul, cusutul și torsul. Școala dispunea de un atelier de tâmplarie; se confecționau cuiere, rame,
scăunele etc. Școala avea obligația de a organiza serbări de 2-3 ori pe an anticipate de scurte conferințe. Viața
culturală era reprezentată și de către tineretul satului, sprijinit de conducerea școlii.
În anul 1953 în școală existau trei posturi de învățători, în 1955 s-a înființat și cel de-al patrulea, iar în
1958 ciclul gimnazial, director fiind profesorul Nascov Sergiu.
În anul 1962 a fost construit actualul local al școlii, care răspunde necesităților de pregătire ale elevilor,
într-o perioadă de creștere economică și culturală.
SCOALA “Ucea de Jos” – O echipă de profesioniști, formată din cadre didactice atent selecționate, oferă copiilor o pregătire academică de excepție și experiențe de viață bogate.